Lupta cu mine abia a început. Cu cât trece mai mult timp, cu atât mai adânci par să devină rănile, din ce în ce mai aproape de miezul ființei mele. Colectiv nu a fost un simplu accident, a fost o traumă peste care nu voi trece vreodată, piesa de domino care a răsturnat totul în fața ei.

Nu este în firea noastră de români să vorbim despre lucruri de genul acesta. Am fost învățați să ținem în noi și să le înăbușim odată cu trecerea timpului. M-am surprins când am văzut cât de multe întamplări marcante am ascuns, cu care trăiam în fiecare zi, crezând că totul este așa cum ar trebui să fie. Acum când totul iese la iveală, când frica îmi scapă de sub control, iar mintea nu mai este un loc propice pentru mine, aștept neliniștit fiecare zi de mâine. Depresia, anxietatea, PTSD-ul (posttraumatic stress disorder), toate sunt niște lupte mai mari decât noi. Mă lupt cu mine în fiecare zi. Știu că nu sunt singurul care trece prin asta și vreau să mulțumesc celor care sunt alături de noi.

Poezia „Adorm singur” am scris-o în încercarea de a-mi pune pe hârtie ce se află în spatele anxietății mele legate de moarte. Insomnia și atacurile de panică mă țin deseori treaz și nu pot decât să mă gândesc la tot ce a fost și ce va fi. Încerc să îmi găsesc un scop în viață în ciuda tuturor celor întâmplate. Încerc să îmi găsesc locul în societate. Încerc să îmi găsesc acel ceva care ne face pe toți să ne ridicăm din pat dimineața. În fiecare zi încerc. Îmi pare rău că nu găsesc înțelegere în oameni. Îmi pare rău că oamenii privesc și judecă fără să cunoască. Îmi pare rău că trebuie să mă port cu rănile la vedere printre voi. Îmi pare rău că vă aduc aminte. Nu îi doresc nimănui să simtă ce am simțit eu sau ceilalți care au fost acolo. Nu îi doresc nimănui să piardă, nici pe sine, nici pe ceilalți. Nu doresc nimănui să trăiască cu frică în suflet. Nu doresc nimănui să închidă ochii crezând că e sfârșitul. 

 

Adorm singur

Autor: Silviu Ciocanelli

 
nu mi-e frică de moarte
sau cel puțin
asta îmi spun în fiecare seară
când mă mint ca să adorm
în colțul meu...

nu mi-e frică de moarte
dar mi-e un fel de frică
egoistă și flămândă
care nu se satură
de realizări și împliniri.

nu mi-e frică de moarte
dar cred că nu am iubit îndeajuns
și nu am cum să plec
înainte să termin
cumva, nu aș vrea să termin vreodată...

nu mi-e frică de moarte
dar m-am uitat în spatele meu
și nu am văzut ceva,
abia că am rămas pe undeva:
un nume, un gând, încă o zi, doar câteva melodii...

nu mi-e frică de moarte
dar sunt om și am învățat de frică
am învățat de dragoste
am de învățat pentru examenul de mâine
am de învățat... tot.

nu mi-e frică de moarte
dar încă nu mi-am strâns viața
în brațe, la piept,
să o protejez de ce nu știe
până va merge, vorbi, cânta, proteja din nou...

nu mi-e frică de moarte
sau cel puțin
nu de toată moartea
o parte o știu deja
și poate de aceea mi-e atât de frică de moarte.

adorm singur
 
 
 
https://silviuciocanelli.blogspot.ro/