Acum câteva zile, mă aflam într-un taxi. Eram în drum spre un spital din București, unde urma să fiu supusă unui consult de rutină. Îmbrăcată în costumul compresiv gros, simțeam altfel vara din Sud. Pentru prima dată în viața, căldura lunii iunie și Soarele vesel nu mă mai bucurau. Pe bancheta din spate a mașinii, se ducea o adevărată lupta – încercam din răsputeri să mă ascund, pe cât posibil, de radiații – toți medicii specializați în arsuri insistă că, pe timpul verii, este esențial ca bolnavul să fie cât de mult protejat de ele, deoarece pielea supusă unei traume prin combustie poate dezvolta foarte repede forme grave de cancer.

Mă uitam pe geam și, la un semafor, privirea mi-a căzut pe o fata cu o vârstă apropiată de a mea. Avea părul lung, castaniu, coafat simplu, dar frumos. Din instinct, mi-am dus mâna la cap, să-mi răsucesc o șuviță, obicei pe care îl aveam până nu demult, dar nu am găsit-o. Pentru o clipă, uitasem că îmi pierdusem podoaba capilară.

 

 Fata era îmbrăcată într-un tricou negru, asemănător cu acela pe care îl purtasem în seara de 30 octombrie 2015. Se plimba nestingherită pe stradă, mângâiată de Soare. Pentru ea, acesta era un prieten de nădejde, care o însoțea bucuros până în clădirea în care, probabil, lucra. Tânăra se ducea la job, așa cum făceam și eu, zi de zi, pana acum aproximativ 8 luni.

Dintr-o dată, mi s-a făcut dor de viața mea de odinioară. Asemenea sentimente mă mai copleșesc din când în când, stârnite de te miri ce. Nu vreau sa fiu înțeleasă greșit. Atât eu, cât și toți cei care am ieșit din infernul numit Colectiv, suntem recunoscători ca suntem aici. Chiar dacă lupta este grea și, trebuie să ne protejăm de lumina, suntem fericiți că o putem privi măcar prin fereastră. Prietenii noștri, iubiții sau iubitele noastre, nu mai pot face asta. Ei sunt îngerii de a căror căldură nu trebuie să ne ferim.

Cu toate acestea, ne lipsește existența pe care o aveam “înainte”. Orele frumoase sau plictisitoare pe care le petreceam la birou. Momentele minunate în care urcam pe scenă. Ieșirile în oraș cu persoana lângă care voiam să ne petrecem restul vieții. Încrederea cu care pășeam pe stradă, în lumea noastră perfectă – în universul de neatins din mintea noastră. Ușurința cu care ne legam șireturile, ne îmbrăcam sau ne hrăneam... Da, unii nu mai putem să facem aceste lucruri simple. Nu mai avem cu ce. Nu mai avem cu cine.

Ceea ce poate nu multă lume știe este că această luptă despre care vă povestesc nu s-a încheiat odată ce am ieșit din spital. De fapt, dacă stau să mă gândesc, nici nu pot spune ca am fost “externați” în sensul convențional al cuvântului. Relația noastră cu spitalele a rămas una zilnică și foarte mulți dintre noi încă nu s-au întors “acasă”, în București. Încă nu au apucat să viziteze mormintele celor pe care, cândva, îi vedeau zilnic și îi luau în brațe. Sau mergeau la bere cu ei și râdeau, bucurându-se de prietenia pe care o construiseră cu dragoste și cu devotament.

Viața unui rănit în Colectiv încă arata ca un puzzle spulberat, din care lipsesc poate cele mai importante piese. În fiecare dimineață, ne deplasam în centrele de recuperare improvizate din București pentru a face recuperare – ore întregi și dureroase de kinetoterapie, masaj cicatriceal, fizioterapie și proceduri din cele mai diverse și neplacute.

Din cauza situației precare a acestui segment medical în România – recuperarea pentru persoanele cu arsuri grave – nu beneficiem mereu de cel mai bun tratament și este nevoie să plecăm în străinătate, unde există clinici specializate în acest domeniu. Costurile acestor plecări sunt enorme și, de cele mai multe ori, nu ni le putem permite și atunci avem nevoie de ajutor.

In plus, deși toți am suferit numeroase intervenții chirurgicale, încă ne mai așteaptă cel puțin tot atât de multe ca pana acum. Mâinile noastre încă nu ne pot ajuta să facem lucrurile pe care, “înainte”, le realizam fără ca măcar să ne gândim la ele. Chipurile noastre au rămas marcate de foc și pe ele se citește prea multa durere – cicatrici adânci brăzdează obrajii care, cândva râdeau nestingheriți, bucurându-se de o tinerețe fără poveri. Avem nevoie de intervenții multiple pentru ca, data viitoare când ne uitam in oglinda, să ne recunoaștem. Mulți, prea mulți, au rămas fără degete. Au nevoie de proteze costisitoare, care se le redea măcar o parte din abilitățile esențiale pierdute.