De Catalin Gradinariu poate ati auzit de la radio. De la 12 ani cand si-a cumparat de la magazinul Victoria primul aparat de radio - un Top, mare cat un pachet de tigari, cu care se catara in copaci "ca sa prinda mai bine" si asculta Radio Romania - isi dorea sa ajunga sunetist pentru piesele de teatru radiofonic. Prin liceu a decis ca vrea sa faca un show de noapte la radio. In clasa a XI-a a mers la radio Fan sa se angajeze, dar a fost refuzat, pentru ca nu avea experienta. Insa Cristina Pascu, redactorul prezentator de la stiri, a crezut ca venise sa se angajeze la stiri, asa ca l-a trimis sa faca un interviu cu liderul sindicatului de la Metrorex, Ion Radoi. Cu pixul pe hartie. Reportofon nu aveau. Peste 4 ani, Ion Radoi a ajuns deputat si Catalin Gradinariu - reporter la Europa FM. Purta pe umar un reportofon digital, ceva SF pentru vremurile alea, mare cat o geanta diplomat. Si mai avea si un rucsac mare si greu. Vremea a trecut si unele lucruri s-au schimbat. Europa FM cu Guerrilla, reportofonul mare cu unul cat un pachet de guma de mestecat... insa rucsacul a ramas. Prietenii si colegii il intrebau mereu ce tot cara in el. Dar stiau ca daca aveau nevoie de ceva, Gradi scotea o solutie din rucsac. De la o mufa sau un cablu, cu care sa tragi sunet din mixer la o conferinta de presa, la baterii de rezerva pentru cine stie ce, puteai sa imprumuti orice de la Gradi. El credea ca e bine sa fii pregatit pentru orice situatie. Invatase asta de la Cercetasi: Be prepared! Cu ce cara in rucsac nu isi salvase niciodata viata, dar gasise inauntru multe iesiri din situatii grele. 

 

*

  

In seara de 30 octombrie a primit un mesaj de la fostul sau coleg, Cristian Matei: “Jan, hai la concert.” Nu se mai vazusera de multa vreme. “Unde?” “In Colectiv, la 9.” Mai era un pas: sa o convinga pe Vanda. Erau de 3 ani impreuna si in perioada asta nu au iesit unul fara celalalt. Ea a zis ca sta sa se uite la televizor …”dar mergi tu, e ok.” “Sigur?” “Da.” Si-a luat rucsacul pe umar si cheile de la scuter si a iesit. Pe la 20:30 s-a intalnit cu Matei la metrou la Timpuri Noi si au mers impreuna catre fosta fabrica Pionierul.

A parcat scuterul in fata clubului, foarte aproape de container, ca sa il vada baietii de la intrare. Era atent, pentru ca i se mai furasera 2 biciclete, o motocicleta si un scuter. "Ce vrei? Asa e Romania: nimeni nu vede nimic si politistii rad de tine ca ai folosit un lant prea subtire. Trebuie sa ai grija singur de tine" spune zambind. A pus cheile in buzunarul de la haina si a intrat in club. A dat haina la garderoba si a primit un numar de carton. Dar inainte a scos cheile din haina si le-a pus in buzunarul pantalonilor.

Asta avea sa schimbe sirul evenimentelor. In club a dat cu ochii de Alex Chelba. Se stiau de la F64 si apoi de la concerte, unde faceau poze. Alex era bine, ii mergea din plin, traia acum din filmari si avea un obiectiv de 300 mm cu 2.8 care costa o avere. Mereu cand se vedeau discutau de aparate si de obiective. Ca sa traga peste capetele spectatorilor Alex isi suise trepiedul pe 3 scaunele din bar. Mereu gasea o solutie originala sa prinda un cadru bun. “Hai mai in fata sa vedem si noi ceva” a zis Matei. Asa au ajuns la stalpul din dreapta, de unde au vazut concertul. Pe marginea stalpului era o polita, unde sa iti pui sticla de bere. Catalin si-a agatat rucsacul sub ea, ca sa nu stea pe jos si sa fie in siguranta. "Trebuie sa ai grija de lucrurile tale, altfel rade politia de tine, nu?" Erau langa boxe si sunetul era prea tare. Din rucsac a scos o pereche de dopuri de urechi. Invatase de la directorul muzical din Guerrilla, Mircea Oculeanu, ca asa se asculta cel mai bine un concert - in fata, cu dopuri, ca sa taie basii.

La 39 de ani era printre cei batrani in sala aia. De boxele din dreapta era lipita o adolescenta maruntica. “Poate e surda si asa simte muzica” “Daca nu e surda, sigur o sa fie dupa asta…” In fata lor statea o fata cu par lung si cret. Era imbracata cu o salopeta cu short dintr-un material sintetic argintiu. In dreapta era masa de sunet. Sau de lumini. Ceva cu multe fire si butoane. Pe scena, pe schela de lumini erau doua artificii cat niste cutii de cola. Mai erau doua si in stanga. In jur erau multi oameni pe care ii tot vedea pe la concerte, dar nu se stiau.

Costin de la studioul “Traian 150” se ocupa de sunet si nu l-a vazut cand l-a salutat. Lumea in fata era dezlantuita, ca la un concert de la un mare festival. A scos telefonul si i-a facut o poza lui Matei care dadea din cap pe muzica. I-a iesit doar chelia miscata si mana... cu pumnul strans. I-a trimis-o pe mess-ul din Facebook, pentru ca aveau discutii despre cine are cea mai buna camera pe telefon. A mai facut un film dar sunetul era asa tare, ca pe telefon se auzea doar o gajaiala. Asa ca a renuntat. Concertul era pe la mijloc si la finalul piesei s-au aprins si celelalte 2 artificii. Pe celelalte doua nu le vazuse aprinse. Dupa ce s-au terminat in sala palpaia o lumina galbena, ca atunci cand vine cineva cu tortul cu lumanari aprinse. Ardea buretele de pe stalpul din stanga, cel dinspre usa. S-a gandit ca despre asta o sa se vorbeasca si o sa se glumeasca mult, dupa ce se va stinge, asa ca a scos telefonul sa filmeze. “Deformatie profesionala.” Flacarile au urcat pe stalp si au ajuns la tavan, unde s-au intins ca in filme, cand cineva arunca o bricheta intr-o balta de benzina. Mai vazuse un incendiu de vegetatie si stia ca situatia ajunge repede la un stadiu in care nu mai poate fi gestionata de amatori. Si dupa primele secunde, deja se trecuse de stadiul acela. Flacara de pe stalp nu putea fi ajunsa cu berea aruncata de jos, iar pe tavanul inalt, nici atat.

Matei filma. Catalin i-a zis “Haide, iesim acum” si l-a impins catre usa. Dar mai era rucsacul. S-a aplecat sa il desfaca din carabiniera si l-a pus in spate. A durat 10-15 secunde. Secunde care au insemnat mai tarziu luni de tratament si transplanturi de piele. Lumea deja o luase catre usa; pe jos era un trepied cazut, o baterie de camera. Cineva se indrepta catre ea sa o ridice. Catalin a ridicat-o si a pasat-o ca la cursa de stafeta fara sa vad cui. Poate o fata. Matei se pierduse in multime. La usa era inghesuiala. Containerul era plin, cei care mai erau in club incercau sa intre dar nu aveau unde. Intre club si container era un prag de 5-8 cm. De el s-au impiedicat cei din fata care erau cazuti pe jos si nu se mai putea avansa. O voce se auzea peste harmalaie: “Nu va panicati, nu impingeti.” Era prea tarziu. Oamenii din spate presau sa intre in container. In club flacarile ajunsesera deasupra iesirii.

“Eram blocat pentru ca in fata nu se putea trece, iar din spate oamenii impingeau din ce in ce mai tare”, povesteste Catalin. “Am simtit deasupra capului caldura focului, apoi am simtit cum se inteteste si devine de nesuportat. Nu stiam ce sa fac. Nu aveam ce sa fac. In jur se tipa, dar era ca la o busculada la meci, nu erau tipete ca in filmele de groaza. Tin minte ca nu am tipat. Nu aveam la cine. In fata mea erau alti oameni in picioare care nu puteau trece de cei cazuti. Atunci am simtit cum mi se aprinde parul in cap de la flacarile care erau la 2-3 metri mai sus, pe tavan. Atat de mare era temperatura. E nasol, mi-am zis si mi-am pus rucsacul pe cap sa ma protejez. Cei din spate impingeau foarte tare si am inceput sa ne aplecam in fata, fara sa ni se miste picioarele din loc. Ne-am tot aplecat pana cand am fost la orizontala, dar nu pe jos, ci pe alti oameni. Cred ca am avut 2-3 randuri de oameni peste mine si inca un rand sub mine. Atunci cand am fost blocat si presat am avut un sentiment de deznadejde. In rest nu aveam imaginea tragediei, asa cum o am azi. Era clar ca eram ars si ca mai sunt si altii.

Asteptam sa il aud pe Matei de afara. Apucasem sa arunc rucsacul pe usa inainte sa cad. Dar acum nu mai puteam sa ma mai misc deloc. Pana cand s-a facut un pic mai mult loc. Se deschisese cea de-a doua usa, dar eu nu stiam. Tot ce stiam era ca am putut sa imi misc capul si am vazut in dreapta jos pe cineva intr-o camasa cu carouri, cred ca alb cu negru. Cineva m-a apucat de maini sa ma traga afara, dar eram prea blocat si mainile ma dureau. Am zis “nu merge” si mi-am tras mainile inapoi. De sus am simtit din nou un val de caldura si am vazut cum pe deasupra mea iese un nor negru de fum. Cu deschiderea usii intrase aer in club si alimentase flacarile care au izbucnit catre usa.

Am inceput sa ma trag singur afara si am reusit sa ies pana la brau. De aici a trebuit sa pun mainile pe jos si sa ma ajut de ele. Am avut doua secunde in care m-am gandit “nu pot, ma dor mainile” dar am trecut peste asta si am reusit sa ies. Cand m-am ridicat de jos m-am impleticit si m-am lovit de o piatra. A durut foarte tare si nu intelegeam de ce. M-am uitat jos: eram descult, in sosete. Incaltarile ramasesera in gramada. Imediat a mai iesit o fata din club si se impleticea si ea. Pe jos erau cioburi de la niste sticle de bere. Am urlat la ea “Du-te acolo si stai jos.” M-a ascultat si s-a asezat. Stiam ca in situatii de criza cineva trebuie sa preia controlul.

Am inceput sa strig dupa Matei. Nu a raspuns. Mai erau oameni blocati la intrare. M-am intors catre ei sa ii trag afara, dar cand am intins mainile in fata mea... le-am vazut. Arse. Primul lucru la care m-am gandit a fost ca semanau cu cartofii copti. Bucati de piele arsa atarnau inca agatate de mine si zonele in care nu mai era piele straluceau in lumina unui bec din gangul din fata clubului. M-am tras intr-o parte, ca sa nu stau in drumul celor care scoteau raniti. Eram langa scuter. Am vazut rucsacul pe jos si l-am pus pe scuter. Mi-am dat seama ca ambulanta care sigur o sa vina pana aici la intrare o sa fie incurcata de scuterul meu, pentru ca spatiul era ingust. Aveam cheile in buzunar, ceea ce era o minune pentru ca nu tin nimic in buzunarele pantalonilor. Dar nu puteam sa bag mana dupa ele sa le scot. Pana la urma am reusit sa le pescuiesc si sa imi pun snurul in jurul gatului. Acum nu puteam sa desfac incuietoarea de la snur sa scot cheile. In fata mea la cativa metri era cineva care se uita impietrit la ce se intampla in usa containerului. Am mers la el si l-am rugat sa imi desfaca cheile. A inteles cu greu, dar a reusit sa le scoata. L-am intrebat daca sunt ars rau pe cap. A ridicat ochii si dupa cateva secunde a zis atat: “... cam.”

M-am intors la scuter sa il scot sa fac loc pentru masini. Inca nu venise niciuna. Imi parea ca totul durase foarte putin 2-3 minute. Nu stiu cat am stat prins. Acolo mi-a parut ca au trecut zeci de minute, dar stiam ca nu a fost asa. Am pornit scuterul si cu degetul mic de la dreapta am reusit sa il accelerez iar cu podul palmelor pe ghidon am reusit sa il conduc si sa il scot de pe aleea ingusta pana in curtea fabricii. Erau zeci de oameni care se uitau catre intrarea in club. Un taxi intorcea in curte, ca sa iasa. Am vrut sa trec prin fata lui pentru ca ma ustura pielea si n-aveam timp de pierdut dar inainte am cautat ochii soferului sa vad daca ma lasa sa trec, fara sa ma calce. Nu s-a uitat la mine, a continuat sa isi intoarca masina si a iesit in graba din curtea fabricii. Dupa ce am iesit am simtit ca vantul, curentul de pe scuter, imi alina durerile de la maini. Asa ca am decis sa o iau pe o strada la intamplare si sa merg pana in prima intersectie de unde sa iau o masina catre spital, ca sa nu mearga cu mine o ambulanta, care poate sa ia pe altcineva. La capatul strazii era Pasajul Marasesti. Acum stiam unde sunt.

M-am gandit ca sunt un caz de urgenta si trebuie sa ajung la un spital de urgenta. Am luat-o spre Universitar, la Eroilor. La Mircea Voda cu Unirii, la Bibilioteca Nationala m-am oprit la semafor. Simteam ca inca iese fum din mine. Daca si capul era in aceeasi stare ca mainile… atunci aratam ca dintr-un film de groaza. M-am uitat in jur sa vad ce zice lumea. Nimic. Nimeni nu se uita la mine. Nimeni nu se uita in jur. Fiecare in masina lui. Cu ochii in fata, la semafor. Un cersetor care trecea printre masini m-a ocolit fara sa isi ridice ochii. De la motoristi nu primeste niciodata nimic.

S-a facut verde. Am continuat pana la pod la Eroilor. Era rosu. Nu era nimeni in intersectie si ma gandeam sa trec pe rosu, ca am o urgenta. Cand sa trag de ghidon, a trecut pe langa mine o masina de politie catre Regie, cu semnalele pornite, intr-o mare viteza. Uite cum poti sa mori calcat de politie, langa spital… mi-am zis. Atunci am auzit o salvare care iesea din Spitalul Universitar si mergea spre Unirea, poate la Colectiv. Ranile ma dureau din ce in ce mai tare. Am urcat cu scuterul pe trotuar si mi-am facut cale catre acces urgente. Stiam drumul, ca mai ajunsesem la Universitar cand o doamna a hotarat sa faca stanga cu SUV-ul ei peste mine si scuterul meu. Deci eram ca acasa. Am parcat intr-un colt si am intrat in spital, descult, clatinandu-ma cu rucsacul in mainile arse. Ajuns la triaj a inceput comedia si mi-am dat seama ca am facut cateva greseli.

Nimeni nu ma baga in seama. Am tot spus ca am si eu o urgenta pana cand am ajuns la cineva care probabil era medicul coordonator. La o masa la un calculator un tip tanar m-a scanat de sus pana jos si apoi a inceput sa tipe: “Cine l-a adus pe asta aici? Unde e echipajul? Cine te-a adus?” Am venit singur am zis. “Da, da. Cum era masina, alba, rosie?” Cand am reusit sa il conving ca am venit singur, pe scuter si credeam ca o sa fiu tratat, a inceput din nou sa caute o ambulanta sa ma trimita la alt spital. La Arsi. Eram ars, nu aveam ce sa caut la Universitar. Trebuia sa ajung la Spitalul de Arsi. Un echipaj de pe ambulanta ar fi stiut asta. Am crezut ca sunt o urgenta medicala, deci am mers la un spital de urgenta. Pana la urma a intervenit cineva care a insistat sa nu ma trimita asa, sa imi panseze macar mainile.

Si de aici a inceput circul.

- imi cere buletinul.

Ii zic: e in rucsac.

Pai dati-l incoace, zice. Ii arat mainile. Il roaga pe un brancardier sa imi scoata buletinul.

“Eu nu bag mana in geanta domnului... “ Pana la urma am fost inregistrat. Cu un nume gresit. Gradinaru in loc de Gradinariu. Asa se face ca a doua zi primeam mesaj dupa mesaj cu “... bine ca nu esti tu ala din Colectiv. E unu’ Gradinaru pe liste si m-am sperat.” Ei bine…

Dupa ce am fost inregistrat am mers la pansat. M-au asezat pe un pat mi-au taiat tricoul si au inceput sa imi spele ranile cu ser fiziologic. Atunci m-a apucat criza: imi era foarte sete, gura uscata parca mancasem vata, am inceput sa tremur rau de tot. Surpriza: nu era apa nicaieri. Asistenta care se ocupa de mine mi-a taiat pana la urma cu o foarfeca o sticla de ser fiziologic si mi-a intins-o: bea, e buna. Era mult mai putin sarata decat ma asteptam. Intre timp ii spuneam unde am fost si ce s-a intamplat. Eram convins ca mai sunt 30-40 de victime. Atunci a mai venit unul de acolo, adus de ambulanta. Avea haine negre de rocker, innegrite de fum si foc. Au taiat tot de pe el cu foarfeca iar pe mine m-au dat afara, intr-un alt salon de triaj. Intrebam disperat daca l-au adus si pe Matei. Dar daca nu era, ma gandeam ca era bine, ca scapase. Atunci l-am auzit pe un paramedic SMURD cand ii spunea unei asistente: SUNT 20 DE MORTI ACOLO…

Am rugat pe cineva sa ma ajute sa vorbesc la telefon si i-am anuntat pe ai mei. Vanda stia deja ca e ceva in neregula, pentru ca a auzit toate ambulantele plecand rand pe rand, de la dispecerat. Dupa ce am vorbit la telefon si le-am spus ca sunt putin ars, am fost dus intr-un salon la Chirurgie Plastica care incet, incet se umplea cu alti pacienti de la Colectiv. Ai mei erau pe hol, dar nu erau lasati sa intre in salon. Aveam mainile pansate si nu le mai puteam misca, asa ca am rugat o asistenta sa dea rucsacul meu cu acte si chei celor care ma asteptau afara. Inainte ca ei sa ma vada, au vazut cum din salon o asistenta le aduce rucsacul meu carbonizat si mirosind puternic a ars. Imaginea asta i-a demolat.

Apoi a fost randul meu. A doua zi am aflat ca Matei e in coma la Bagdasar, ca e intubat si ca e mult mai ars decat mine si ca e ars pe spate. Nu intelegeam cum de era mai rau decat mine daca el era in fata mea… Nu intelegeam ce s-a intamplat acolo.

Dupa o saptamana petrecuta in Spitalul Universitar am fost transferat in Olanda. Acolo, la 13 zile dupa incendiu, satul de informatiile venite prin intermediari, am luat telefonul sa ii scriu un mesaj direct lui Matei, pe mess. Ultimul mesaj trimis era poza din club, in care, in prim plan era mana lui, intreaga, stransa pumn. Era ultima imagine din viata asta cu mana lui, cu pielea intreaga, cu degetele care se puteau strange in pumn. Ma uitam la mainile mele, blocate de durere si de foc si am inceput sa plang. Era prima oara dupa Colectiv. Eram singur intr-un salon de spital din Olanda, Vanda iesise sa vorbeasca la telefon. Plangeam cu sughituri, plangeam pentru tot ce s-a intamplat, pentru toti care au suferit, plangeam pentru mine, plangeam de ciuda, ca asa ceva a fost posibil.

Apoi mi-am sters lacrimile cu pansamentul de pe maini si nimeni nu a stiut ce s-a intamplat. Dar mi-am promis ca o sa strang din nou mana in pumn si apoi o sa il ridic pumnul pentru toti cei care nu mai pot sa o faca, fie pentru ca nu mai sunt, fie pentu ca nu mai au degete sau maini. Si pumnii nostri ridicati vor face ca asemenea grozavii sa nu se mai intample. Pumnii nosti ridicati, ca degetele stranse intr-un pumn imens. Uniti.”

 

Catalin Gradinariu este membru in Asociatia Colectiv GTG 3010 si spune ca lupta pentru inlaturarea lui “Lasa ca merge si asa”.

Cristian Matei a fost trimis in Israel unde a fost internat mai bine de 2 luni, acum este in Bucuresti. Amandoi sunt in perioada de recuperare, urmeaza sa aiba alte interventii chirurgicale reparatorii, dar si luni intregi de kinetoterapie.