The post Raportul Colectiv – 03.01.2017 appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.

The post Ministerul Sănătății – MS Ordinul nr. 1419/2017 appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.

Caracteristicile structurale ale centrelor pentru arsi si ale unitatilor functionale pentru arsi

Incadrarea cu personal la centrul pentru arsi

Atributiile, activitatile si serviciile desfasurate la nivelul centrului pentru arsi

Criterii de internare, reinternare, transfer/externare din centrul pentru arsi

Parcursul pacientului cu arsuri in interiorul sistemului medical adecvat varstei-adult/pediatrie

Activitati, competente, actiuni in unitatile functionale si in compartimentele pentru arsi

The post Ministerul Sănătății – MS Ordinul nr. 476/2017 appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.

In Articolul 3 din Ordinul 4/2016, atasat, se regasesc documentele necesare la Minister pentru decontarea tratamentelor.

Ranitii care au plecat cu Formularul S2 (E112) emis de CAS au tratamentele si interventiile decontate de CAS, atata timp cat sunt sub Formularul European care poate sa fie prelungit cat considera clinicile din strainatate ca e necesar. Ce nu intra pe Formularul S2/ E112 (coplata, etc), e decontat de Ministerul Sanatatii.

Articolul 3 din Ordinul 4/2016

Decontarea Serviciilor Medicale:

Se aprobă plata din bugetul Ministerului Sănătăţii a cheltuielilor aferente tratamentului în străinătate pentru persoanele a căror stare de sănătate a fost afectată în urma tragicului eveniment din data de 30 octombrie 2015 produs în clubul Colectiv din municipiul Bucureşti, denumite în continuare victime, care beneficiază de tratament medical în străinătate în perioada 2015-2018, în continuarea tratamentului acordat în regim de spitalizare în unităţi sanitare publice din România şi din străinătate.

Ordonanţă de urgenţă a Guvernului privind reglementarea unor măsuri în domeniul sănătăţii:

The post În Atenţia Răniţilor COLECTIV appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.

I. Ce este tulburarea de stres post-traumatic (PTSD)?

Tulburarea de stres post-traumatic este o tulburare psihică caracterizată prin gânduri și amintiri intruzive, coșmaruri vii, repetitive, flashback-uri, comportamente de evitare, hiperreactivitate a sistemului vegetativ și modificări ale dispoziției, simptome care apar după o experiență intens traumatizantă ce implică risc vital.

Persoanele care suferă de „Tulburare de stres post-traumatic” au fost implicate direct sau au fost martore la situații dramatice cu risc de pierdere a vieții sau de lezare gravă cum ar fi:

• Razboi sau dezastre naturale
• Moartea neașteptată sau în condiții violente a unei persoane dragi
• Accidente severe individuale sau colective
• Atac violent, abuz sexual
• Răpire, terorism, tortură

Cum pot să știu dacă sufăr de „Tulburare de stres post-traumatic” ?

Ai trecut printr-o experiență traumatică așa cum este descris mai sus? Dacă este așa:

• Ai amintiri vii, flashback-uri sau coşmaruri?
• Eviţi tot ceea ce aduce aminte de eveniment?
• Te simți amorțit emoțional sau slăbit?
• Te simți iritat și tensionat, fără să știi de ce?
• Mănânci, bei sau consumi mai multe medicamente decât de obicei?
• Ai coşmaruri legate de eveniment?
• Ai reacţii emoţionale intense (teamă, nervozitate, vinovăţie sau tristeţe) la evocarea evenimentului?
• Te simți deprimat sau epuizat?

Cum mă pot ajuta?

• Încearcă să continui cu viața normală, cât mai mult posibil
• Încearcă să te întorci la rutina veche
• Încearcă să vorbești despre ce sa întâmplat cu cineva în care aveți încredere
• Încearcă să faci exerciții de relaxare
• Încearcă să te intorci înapoi la locul de muncă sau de studiu
• Manancă în mod regulat
• Fă-ți timp pentru a fi cu familia și prietenii
• Consultă un medic sau psiholog

Dacă durata simptomelor menţionate mai sus depășește 4 săptămâni iar acestea devin foarte intense vă recomandăm să consultați un specialist (psiholog, medic psihiatru).

II. De la tulburarea de stres post-traumatic la tulburarea depresivă majoră

Printre tulburările psihice frecvent asociate cu Tulburarea de stres post-traumatic se numără şi Tulburarea depresivă majoră care afecteaza semnificativ atât persoana cât şi familia acesteia dar şi relaţiile personale, viaţa la scoală sau la locul de muncă, somnul şi obiceiurile alimentare.

Aceasta este caracterizează prin prezenţa unuia sau mai multor episoade depresive şi are următoarele manifestari:

• dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi
• diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru aproape toate activităţile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi
• insomnie sau somn prea mult
• scăderea sau creşterea apetitului
• agitaţie sau lentoare
• stare de oboseală sau lipsă de energie aproape în fiecare zi
• sentimente de inutilitate sau de vină excesivă aproape în fiecare zi
• diminuarea capacităţii de a gândi, de a se concentra, de a lua o decizie
• gânduri frecvente de moarte, suicid
• izolarea

De regulă o persoană cu episod depresiv major prezintă o stare afectivă negativă pe tot parcursul zilei, care caracterizează toate aspectele vieţii sale şi se află în imposibilitatea de a experimenta plăcere în activităţi care înainte erau placute. Persoanele depresive sunt adesea preocupate de gânduri şi sentimente de neputinţă, vină sau regret inadecvate, neajutorare şi lipsa speranţei.

Comportamentul suicidar poate aparea la persoanele diagnosticate cu depresie, iar cei care au tentative de suicid încearcă adesea să scape de o situaţie de viaţă a cărei rezolvare pare la prima vedere imposibilă. La baza acestui comportament stau de regulă gândurile iraţionale, persoana crezând adesea, în mod eronat, că le face celor din jurul lor o favoare.

Comportamentele suicidare pot fi declanşate de o situaţie sau de un eveniment pe care persoana îl consideră covârşitor, cum ar fi:

• moartea unei persoane dragi;
• traume emoţionale;
• boli fizice grave;
• somaj sau probleme financiare.
• îmbătrânirea (număul persoanelor în vârstă care se sinucid este cel mai ridicat);
• dependenţa de alcool sau alte droguri;

Mulţi dintre aceştia consideră în mod greşit că luarea propriei vieţi ar putea fi o soluţie pentru gandurile negative, senzatia de vinovatie sau rusine si sentimentul de singuratate.

Riscul sinuciderii poate aparea atunci cand persoana se simte fara speranta, izolata si singura sau trece printr-un eveniment stresant cum ar fi pierderea unei persoane dragi, o despartire sau o boala gravă.

Indicii sau semnale de avertizare cu privire la intenţiile lor sinucigaşe:

• Disperare sau sentimentul că este într-o situaţie fără scăpare sau fără speranţă;
• Retragerea din viaţa socială şi dorinţa de a fi lăsat singur;
• Pierderea interesului pentru activităţile zilnice sau care ii faceau placere;
• Neglijarea aspectului personal;
• Asumarea de riscuri care ar putea duce la moarte (ex: trece pe roşu)
• Vorbeşte despre faptul că e neajutorat, fără speranţă şi fără valoare
• Sentiment de resemnare completă şi definitivă
• Încheie lucruri neterminate, face un testament sau dă senzatia că vrea să lase lucrurile in ordine
• Schimbări dramatice de personalitate sau aspect
• Comportament bizar sau iraţional;
• Sentiment copleşitor de vinovăţie sau ruşine
• Schimbarea obiceiurilor de somn sau de hrănire;
• Preocuparea faţă de moarte sau violenţă;
• Vorbeşte despre a-şi lua viaţa sau despre suicid în general
• Vizitează sau sună prietenii pentru a-şi lua la revedere.
• Schimbările de dispoziţie, ca de exemplu euforie într-o zi şi puternic descurajat în ziua următoare;
• Creşterea acuzelor fizice asociate frecvent cu o supărare emoţională cum ar fi durerile gastrice, cefaleea sau oboseala;
• Discuţiile despre sinucidere – de exemplu afirmaţii precum „o să mă omor”, „îmi doresc să mor”, „îmi doresc să nu mă fii născut”;
• Afirmaţii precum „nu voi mai fi o problemă mult timp” sau „dacă mi se întâmplă ceva, vreau să ştii că..” pot constitui indicii ale gândurilor suicidare;
• Acte de autovatamare, cum ar fi administrarea unor supradoze care ar putea fi letale.
• Diverse mesaje în care încearcă în scris sau verbal să-şi ia adio de la cei din jurul lor;
• Obţinerea mijloacelor pentru a se sinucide, de exemplu cumpărarea unui pistol sau stocarea medicamentelor;

Pentru prieteni, rude și colegi !!!

Dacă tu crezi că ai un prieten, un coleg de serviciu sau o rudă care ar putea avea de gând să îşi facă rău in vreun fel, nu trebuie să-ţi faci griji în tăcere. Trebuie să discuţi în mod deschis şi direct cu persoana în cauză urmând următoarele indicaţii:

• Permite-i acesteia să spună ce s-a întâmplat, fără a o întrerupe.
• Nu-i spune că știi ce simte în acele momente.
• Nu-i minimaliza experiența „nu este atât de rău …”
• Îndrumă-l spre a cere sfatul unui specialist.

Psiholog
Bogdan Vladescu
0722 144 142

Psiholog
Cristiana Sandu
0724 261 452

The post Cabinet Psihologic appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.

De Catalin Gradinariu poate ati auzit de la radio. De la 12 ani cand si-a cumparat de la magazinul Victoria primul aparat de radio – un Top, mare cat un pachet de tigari, cu care se catara in copaci „ca sa prinda mai bine” si asculta Radio Romania – isi dorea sa ajunga sunetist pentru piesele de teatru radiofonic. Prin liceu a decis ca vrea sa faca un show de noapte la radio. In clasa a XI-a a mers la radio Fan sa se angajeze, dar a fost refuzat, pentru ca nu avea experienta. Insa Cristina Pascu, redactorul prezentator de la stiri, a crezut ca venise sa se angajeze la stiri, asa ca l-a trimis sa faca un interviu cu liderul sindicatului de la Metrorex, Ion Radoi. Cu pixul pe hartie. Reportofon nu aveau. Peste 4 ani, Ion Radoi a ajuns deputat si Catalin Gradinariu – reporter la Europa FM. Purta pe umar un reportofon digital, ceva SF pentru vremurile alea, mare cat o geanta diplomat. Si mai avea si un rucsac mare si greu. Vremea a trecut si unele lucruri s-au schimbat. Europa FM cu Guerrilla, reportofonul mare cu unul cat un pachet de guma de mestecat… insa rucsacul a ramas. Prietenii si colegii il intrebau mereu ce tot cara in el. Dar stiau ca daca aveau nevoie de ceva, Gradi scotea o solutie din rucsac. De la o mufa sau un cablu, cu care sa tragi sunet din mixer la o conferinta de presa, la baterii de rezerva pentru cine stie ce, puteai sa imprumuti orice de la Gradi. El credea ca e bine sa fii pregatit pentru orice situatie. Invatase asta de la Cercetasi: Be prepared! Cu ce cara in rucsac nu isi salvase niciodata viata, dar gasise inauntru multe iesiri din situatii grele.

In seara de 30 octombrie a primit un mesaj de la fostul sau coleg, Cristian Matei: “Jan, hai la concert.” Nu se mai vazusera de multa vreme. “Unde?” “In Colectiv, la 9.” Mai era un pas: sa o convinga pe Vanda. Erau de 3 ani impreuna si in perioada asta nu au iesit unul fara celalalt. Ea a zis ca sta sa se uite la televizor …”dar mergi tu, e ok.” “Sigur?” “Da.” Si-a luat rucsacul pe umar si cheile de la scuter si a iesit. Pe la 20:30 s-a intalnit cu Matei la metrou la Timpuri Noi si au mers impreuna catre fosta fabrica Pionierul.

A parcat scuterul in fata clubului, foarte aproape de container, ca sa il vada baietii de la intrare. Era atent, pentru ca i se mai furasera 2 biciclete, o motocicleta si un scuter. „Ce vrei? Asa e Romania: nimeni nu vede nimic si politistii rad de tine ca ai folosit un lant prea subtire. Trebuie sa ai grija singur de tine” spune zambind. A pus cheile in buzunarul de la haina si a intrat in club. A dat haina la garderoba si a primit un numar de carton. Dar inainte a scos cheile din haina si le-a pus in buzunarul pantalonilor.

Asta avea sa schimbe sirul evenimentelor. In club a dat cu ochii de Alex Chelba. Se stiau de la F64 si apoi de la concerte, unde faceau poze. Alex era bine, ii mergea din plin, traia acum din filmari si avea un obiectiv de 300 mm cu 2.8 care costa o avere. Mereu cand se vedeau discutau de aparate si de obiective. Ca sa traga peste capetele spectatorilor Alex isi suise trepiedul pe 3 scaunele din bar. Mereu gasea o solutie originala sa prinda un cadru bun. “Hai mai in fata sa vedem si noi ceva” a zis Matei. Asa au ajuns la stalpul din dreapta, de unde au vazut concertul. Pe marginea stalpului era o polita, unde sa iti pui sticla de bere. Catalin si-a agatat rucsacul sub ea, ca sa nu stea pe jos si sa fie in siguranta. „Trebuie sa ai grija de lucrurile tale, altfel rade politia de tine, nu?” Erau langa boxe si sunetul era prea tare. Din rucsac a scos o pereche de dopuri de urechi. Invatase de la directorul muzical din Guerrilla, Mircea Oculeanu, ca asa se asculta cel mai bine un concert – in fata, cu dopuri, ca sa taie basii.

La 39 de ani era printre cei batrani in sala aia. De boxele din dreapta era lipita o adolescenta maruntica. “Poate e surda si asa simte muzica” “Daca nu e surda, sigur o sa fie dupa asta…” In fata lor statea o fata cu par lung si cret. Era imbracata cu o salopeta cu short dintr-un material sintetic argintiu. In dreapta era masa de sunet. Sau de lumini. Ceva cu multe fire si butoane. Pe scena, pe schela de lumini erau doua artificii cat niste cutii de cola. Mai erau doua si in stanga. In jur erau multi oameni pe care ii tot vedea pe la concerte, dar nu se stiau.

Costin de la studioul “Traian 150” se ocupa de sunet si nu l-a vazut cand l-a salutat. Lumea in fata era dezlantuita, ca la un concert de la un mare festival. A scos telefonul si i-a facut o poza lui Matei care dadea din cap pe muzica. I-a iesit doar chelia miscata si mana… cu pumnul strans. I-a trimis-o pe mess-ul din Facebook, pentru ca aveau discutii despre cine are cea mai buna camera pe telefon. A mai facut un film dar sunetul era asa tare, ca pe telefon se auzea doar o gajaiala. Asa ca a renuntat. Concertul era pe la mijloc si la finalul piesei s-au aprins si celelalte 2 artificii. Pe celelalte doua nu le vazuse aprinse. Dupa ce s-au terminat in sala palpaia o lumina galbena, ca atunci cand vine cineva cu tortul cu lumanari aprinse. Ardea buretele de pe stalpul din stanga, cel dinspre usa. S-a gandit ca despre asta o sa se vorbeasca si o sa se glumeasca mult, dupa ce se va stinge, asa ca a scos telefonul sa filmeze. “Deformatie profesionala.” Flacarile au urcat pe stalp si au ajuns la tavan, unde s-au intins ca in filme, cand cineva arunca o bricheta intr-o balta de benzina. Mai vazuse un incendiu de vegetatie si stia ca situatia ajunge repede la un stadiu in care nu mai poate fi gestionata de amatori. Si dupa primele secunde, deja se trecuse de stadiul acela. Flacara de pe stalp nu putea fi ajunsa cu berea aruncata de jos, iar pe tavanul inalt, nici atat.

Matei filma. Catalin i-a zis “Haide, iesim acum” si l-a impins catre usa. Dar mai era rucsacul. S-a aplecat sa il desfaca din carabiniera si l-a pus in spate. A durat 10-15 secunde. Secunde care au insemnat mai tarziu luni de tratament si transplanturi de piele. Lumea deja o luase catre usa; pe jos era un trepied cazut, o baterie de camera. Cineva se indrepta catre ea sa o ridice. Catalin a ridicat-o si a pasat-o ca la cursa de stafeta fara sa vad cui. Poate o fata. Matei se pierduse in multime. La usa era inghesuiala. Containerul era plin, cei care mai erau in club incercau sa intre dar nu aveau unde. Intre club si container era un prag de 5-8 cm. De el s-au impiedicat cei din fata care erau cazuti pe jos si nu se mai putea avansa. O voce se auzea peste harmalaie: “Nu va panicati, nu impingeti.” Era prea tarziu. Oamenii din spate presau sa intre in container. In club flacarile ajunsesera deasupra iesirii.

“Eram blocat pentru ca in fata nu se putea trece, iar din spate oamenii impingeau din ce in ce mai tare”, povesteste Catalin. “Am simtit deasupra capului caldura focului, apoi am simtit cum se inteteste si devine de nesuportat. Nu stiam ce sa fac. Nu aveam ce sa fac. In jur se tipa, dar era ca la o busculada la meci, nu erau tipete ca in filmele de groaza. Tin minte ca nu am tipat. Nu aveam la cine. In fata mea erau alti oameni in picioare care nu puteau trece de cei cazuti. Atunci am simtit cum mi se aprinde parul in cap de la flacarile care erau la 2-3 metri mai sus, pe tavan. Atat de mare era temperatura. E nasol, mi-am zis si mi-am pus rucsacul pe cap sa ma protejez. Cei din spate impingeau foarte tare si am inceput sa ne aplecam in fata, fara sa ni se miste picioarele din loc. Ne-am tot aplecat pana cand am fost la orizontala, dar nu pe jos, ci pe alti oameni. Cred ca am avut 2-3 randuri de oameni peste mine si inca un rand sub mine. Atunci cand am fost blocat si presat am avut un sentiment de deznadejde. In rest nu aveam imaginea tragediei, asa cum o am azi. Era clar ca eram ars si ca mai sunt si altii.

Asteptam sa il aud pe Matei de afara. Apucasem sa arunc rucsacul pe usa inainte sa cad. Dar acum nu mai puteam sa ma mai misc deloc. Pana cand s-a facut un pic mai mult loc. Se deschisese cea de-a doua usa, dar eu nu stiam. Tot ce stiam era ca am putut sa imi misc capul si am vazut in dreapta jos pe cineva intr-o camasa cu carouri, cred ca alb cu negru. Cineva m-a apucat de maini sa ma traga afara, dar eram prea blocat si mainile ma dureau. Am zis “nu merge” si mi-am tras mainile inapoi. De sus am simtit din nou un val de caldura si am vazut cum pe deasupra mea iese un nor negru de fum. Cu deschiderea usii intrase aer in club si alimentase flacarile care au izbucnit catre usa.

Am inceput sa ma trag singur afara si am reusit sa ies pana la brau. De aici a trebuit sa pun mainile pe jos si sa ma ajut de ele. Am avut doua secunde in care m-am gandit “nu pot, ma dor mainile” dar am trecut peste asta si am reusit sa ies. Cand m-am ridicat de jos m-am impleticit si m-am lovit de o piatra. A durut foarte tare si nu intelegeam de ce. M-am uitat jos: eram descult, in sosete. Incaltarile ramasesera in gramada. Imediat a mai iesit o fata din club si se impleticea si ea. Pe jos erau cioburi de la niste sticle de bere. Am urlat la ea “Du-te acolo si stai jos.” M-a ascultat si s-a asezat. Stiam ca in situatii de criza cineva trebuie sa preia controlul.

Am inceput sa strig dupa Matei. Nu a raspuns. Mai erau oameni blocati la intrare. M-am intors catre ei sa ii trag afara, dar cand am intins mainile in fata mea… le-am vazut. Arse. Primul lucru la care m-am gandit a fost ca semanau cu cartofii copti. Bucati de piele arsa atarnau inca agatate de mine si zonele in care nu mai era piele straluceau in lumina unui bec din gangul din fata clubului. M-am tras intr-o parte, ca sa nu stau in drumul celor care scoteau raniti. Eram langa scuter. Am vazut rucsacul pe jos si l-am pus pe scuter. Mi-am dat seama ca ambulanta care sigur o sa vina pana aici la intrare o sa fie incurcata de scuterul meu, pentru ca spatiul era ingust. Aveam cheile in buzunar, ceea ce era o minune pentru ca nu tin nimic in buzunarele pantalonilor. Dar nu puteam sa bag mana dupa ele sa le scot. Pana la urma am reusit sa le pescuiesc si sa imi pun snurul in jurul gatului. Acum nu puteam sa desfac incuietoarea de la snur sa scot cheile. In fata mea la cativa metri era cineva care se uita impietrit la ce se intampla in usa containerului. Am mers la el si l-am rugat sa imi desfaca cheile. A inteles cu greu, dar a reusit sa le scoata. L-am intrebat daca sunt ars rau pe cap. A ridicat ochii si dupa cateva secunde a zis atat: “… cam.”

M-am intors la scuter sa il scot sa fac loc pentru masini. Inca nu venise niciuna. Imi parea ca totul durase foarte putin 2-3 minute. Nu stiu cat am stat prins. Acolo mi-a parut ca au trecut zeci de minute, dar stiam ca nu a fost asa. Am pornit scuterul si cu degetul mic de la dreapta am reusit sa il accelerez iar cu podul palmelor pe ghidon am reusit sa il conduc si sa il scot de pe aleea ingusta pana in curtea fabricii. Erau zeci de oameni care se uitau catre intrarea in club. Un taxi intorcea in curte, ca sa iasa. Am vrut sa trec prin fata lui pentru ca ma ustura pielea si n-aveam timp de pierdut dar inainte am cautat ochii soferului sa vad daca ma lasa sa trec, fara sa ma calce. Nu s-a uitat la mine, a continuat sa isi intoarca masina si a iesit in graba din curtea fabricii. Dupa ce am iesit am simtit ca vantul, curentul de pe scuter, imi alina durerile de la maini. Asa ca am decis sa o iau pe o strada la intamplare si sa merg pana in prima intersectie de unde sa iau o masina catre spital, ca sa nu mearga cu mine o ambulanta, care poate sa ia pe altcineva. La capatul strazii era Pasajul Marasesti. Acum stiam unde sunt.

M-am gandit ca sunt un caz de urgenta si trebuie sa ajung la un spital de urgenta. Am luat-o spre Universitar, la Eroilor. La Mircea Voda cu Unirii, la Bibilioteca Nationala m-am oprit la semafor. Simteam ca inca iese fum din mine. Daca si capul era in aceeasi stare ca mainile… atunci aratam ca dintr-un film de groaza. M-am uitat in jur sa vad ce zice lumea. Nimic. Nimeni nu se uita la mine. Nimeni nu se uita in jur. Fiecare in masina lui. Cu ochii in fata, la semafor. Un cersetor care trecea printre masini m-a ocolit fara sa isi ridice ochii. De la motoristi nu primeste niciodata nimic.

S-a facut verde. Am continuat pana la pod la Eroilor. Era rosu. Nu era nimeni in intersectie si ma gandeam sa trec pe rosu, ca am o urgenta. Cand sa trag de ghidon, a trecut pe langa mine o masina de politie catre Regie, cu semnalele pornite, intr-o mare viteza. Uite cum poti sa mori calcat de politie, langa spital… mi-am zis. Atunci am auzit o salvare care iesea din Spitalul Universitar si mergea spre Unirea, poate la Colectiv. Ranile ma dureau din ce in ce mai tare. Am urcat cu scuterul pe trotuar si mi-am facut cale catre acces urgente. Stiam drumul, ca mai ajunsesem la Universitar cand o doamna a hotarat sa faca stanga cu SUV-ul ei peste mine si scuterul meu. Deci eram ca acasa. Am parcat intr-un colt si am intrat in spital, descult, clatinandu-ma cu rucsacul in mainile arse. Ajuns la triaj a inceput comedia si mi-am dat seama ca am facut cateva greseli.

Nimeni nu ma baga in seama. Am tot spus ca am si eu o urgenta pana cand am ajuns la cineva care probabil era medicul coordonator. La o masa la un calculator un tip tanar m-a scanat de sus pana jos si apoi a inceput sa tipe: “Cine l-a adus pe asta aici? Unde e echipajul? Cine te-a adus?” Am venit singur am zis. “Da, da. Cum era masina, alba, rosie?” Cand am reusit sa il conving ca am venit singur, pe scuter si credeam ca o sa fiu tratat, a inceput din nou sa caute o ambulanta sa ma trimita la alt spital. La Arsi. Eram ars, nu aveam ce sa caut la Universitar. Trebuia sa ajung la Spitalul de Arsi. Un echipaj de pe ambulanta ar fi stiut asta. Am crezut ca sunt o urgenta medicala, deci am mers la un spital de urgenta. Pana la urma a intervenit cineva care a insistat sa nu ma trimita asa, sa imi panseze macar mainile.

Si de aici a inceput circul.

– imi cere buletinul.

Ii zic: e in rucsac.

Pai dati-l incoace, zice. Ii arat mainile. Il roaga pe un brancardier sa imi scoata buletinul.

“Eu nu bag mana in geanta domnului… “ Pana la urma am fost inregistrat. Cu un nume gresit. Gradinaru in loc de Gradinariu. Asa se face ca a doua zi primeam mesaj dupa mesaj cu “… bine ca nu esti tu ala din Colectiv. E unu’ Gradinaru pe liste si m-am sperat.” Ei bine…

Dupa ce am fost inregistrat am mers la pansat. M-au asezat pe un pat mi-au taiat tricoul si au inceput sa imi spele ranile cu ser fiziologic. Atunci m-a apucat criza: imi era foarte sete, gura uscata parca mancasem vata, am inceput sa tremur rau de tot. Surpriza: nu era apa nicaieri. Asistenta care se ocupa de mine mi-a taiat pana la urma cu o foarfeca o sticla de ser fiziologic si mi-a intins-o: bea, e buna. Era mult mai putin sarata decat ma asteptam. Intre timp ii spuneam unde am fost si ce s-a intamplat. Eram convins ca mai sunt 30-40 de victime. Atunci a mai venit unul de acolo, adus de ambulanta. Avea haine negre de rocker, innegrite de fum si foc. Au taiat tot de pe el cu foarfeca iar pe mine m-au dat afara, intr-un alt salon de triaj. Intrebam disperat daca l-au adus si pe Matei. Dar daca nu era, ma gandeam ca era bine, ca scapase. Atunci l-am auzit pe un paramedic SMURD cand ii spunea unei asistente: SUNT 20 DE MORTI ACOLO…

Am rugat pe cineva sa ma ajute sa vorbesc la telefon si i-am anuntat pe ai mei. Vanda stia deja ca e ceva in neregula, pentru ca a auzit toate ambulantele plecand rand pe rand, de la dispecerat. Dupa ce am vorbit la telefon si le-am spus ca sunt putin ars, am fost dus intr-un salon la Chirurgie Plastica care incet, incet se umplea cu alti pacienti de la Colectiv. Ai mei erau pe hol, dar nu erau lasati sa intre in salon. Aveam mainile pansate si nu le mai puteam misca, asa ca am rugat o asistenta sa dea rucsacul meu cu acte si chei celor care ma asteptau afara. Inainte ca ei sa ma vada, au vazut cum din salon o asistenta le aduce rucsacul meu carbonizat si mirosind puternic a ars. Imaginea asta i-a demolat.

Apoi a fost randul meu. A doua zi am aflat ca Matei e in coma la Bagdasar, ca e intubat si ca e mult mai ars decat mine si ca e ars pe spate. Nu intelegeam cum de era mai rau decat mine daca el era in fata mea… Nu intelegeam ce s-a intamplat acolo.

Dupa o saptamana petrecuta in Spitalul Universitar am fost transferat in Olanda. Acolo, la 13 zile dupa incendiu, satul de informatiile venite prin intermediari, am luat telefonul sa ii scriu un mesaj direct lui Matei, pe mess. Ultimul mesaj trimis era poza din club, in care, in prim plan era mana lui, intreaga, stransa pumn. Era ultima imagine din viata asta cu mana lui, cu pielea intreaga, cu degetele care se puteau strange in pumn. Ma uitam la mainile mele, blocate de durere si de foc si am inceput sa plang. Era prima oara dupa Colectiv. Eram singur intr-un salon de spital din Olanda, Vanda iesise sa vorbeasca la telefon. Plangeam cu sughituri, plangeam pentru tot ce s-a intamplat, pentru toti care au suferit, plangeam pentru mine, plangeam de ciuda, ca asa ceva a fost posibil.

Apoi mi-am sters lacrimile cu pansamentul de pe maini si nimeni nu a stiut ce s-a intamplat. Dar mi-am promis ca o sa strang din nou mana in pumn si apoi o sa il ridic pumnul pentru toti cei care nu mai pot sa o faca, fie pentru ca nu mai sunt, fie pentu ca nu mai au degete sau maini. Si pumnii nostri ridicati vor face ca asemenea grozavii sa nu se mai intample. Pumnii nosti ridicati, ca degetele stranse intr-un pumn imens. Uniti.”

Catalin Gradinariu este membru in Asociatia Colectiv GTG 3010 si spune ca lupta pentru inlaturarea lui “Lasa ca merge si asa”.

Cristian Matei a fost trimis in Israel unde a fost internat mai bine de 2 luni, acum este in Bucuresti. Amandoi sunt in perioada de recuperare, urmeaza sa aiba alte interventii chirurgicale reparatorii, dar si luni intregi de kinetoterapie.

The post Cătălin Grădinariu appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.

Acum câteva zile, mă aflam într-un taxi. Eram în drum spre un spital din București, unde urma să fiu supusă unui consult de rutină. Îmbrăcată în costumul compresiv gros, simțeam altfel vara din Sud. Pentru prima dată în viața, căldura lunii iunie și Soarele vesel nu mă mai bucurau. Pe bancheta din spate a mașinii, se ducea o adevărată lupta – încercam din răsputeri să mă ascund, pe cât posibil, de radiații – toți medicii specializați în arsuri insistă că, pe timpul verii, este esențial ca bolnavul să fie cât de mult protejat de ele, deoarece pielea supusă unei traume prin combustie poate dezvolta foarte repede forme grave de cancer.

Mă uitam pe geam și, la un semafor, privirea mi-a căzut pe o fata cu o vârstă apropiată de a mea. Avea părul lung, castaniu, coafat simplu, dar frumos. Din instinct, mi-am dus mâna la cap, să-mi răsucesc o șuviță, obicei pe care îl aveam până nu demult, dar nu am găsit-o. Pentru o clipă, uitasem că îmi pierdusem podoaba capilară.

Fata era îmbrăcată într-un tricou negru, asemănător cu acela pe care îl purtasem în seara de 30 octombrie 2015. Se plimba nestingherită pe stradă, mângâiată de Soare. Pentru ea, acesta era un prieten de nădejde, care o însoțea bucuros până în clădirea în care, probabil, lucra. Tânăra se ducea la job, așa cum făceam și eu, zi de zi, pana acum aproximativ 8 luni.

Dintr-o dată, mi s-a făcut dor de viața mea de odinioară. Asemenea sentimente mă mai copleșesc din când în când, stârnite de te miri ce. Nu vreau sa fiu înțeleasă greșit. Atât eu, cât și toți cei care am ieșit din infernul numit Colectiv, suntem recunoscători ca suntem aici. Chiar dacă lupta este grea și, trebuie să ne protejăm de lumina, suntem fericiți că o putem privi măcar prin fereastră. Prietenii noștri, iubiții sau iubitele noastre, nu mai pot face asta. Ei sunt îngerii de a căror căldură nu trebuie să ne ferim.

Cu toate acestea, ne lipsește existența pe care o aveam “înainte”. Orele frumoase sau plictisitoare pe care le petreceam la birou. Momentele minunate în care urcam pe scenă. Ieșirile în oraș cu persoana lângă care voiam să ne petrecem restul vieții. Încrederea cu care pășeam pe stradă, în lumea noastră perfectă – în universul de neatins din mintea noastră. Ușurința cu care ne legam șireturile, ne îmbrăcam sau ne hrăneam… Da, unii nu mai putem să facem aceste lucruri simple. Nu mai avem cu ce. Nu mai avem cu cine.

Ceea ce poate nu multă lume știe este că această luptă despre care vă povestesc nu s-a încheiat odată ce am ieșit din spital. De fapt, dacă stau să mă gândesc, nici nu pot spune ca am fost “externați” în sensul convențional al cuvântului. Relația noastră cu spitalele a rămas una zilnică și foarte mulți dintre noi încă nu s-au întors “acasă”, în București. Încă nu au apucat să viziteze mormintele celor pe care, cândva, îi vedeau zilnic și îi luau în brațe. Sau mergeau la bere cu ei și râdeau, bucurându-se de prietenia pe care o construiseră cu dragoste și cu devotament.

Viața unui rănit în Colectiv încă arata ca un puzzle spulberat, din care lipsesc poate cele mai importante piese. În fiecare dimineață, ne deplasam în centrele de recuperare improvizate din București pentru a face recuperare – ore întregi și dureroase de kinetoterapie, masaj cicatriceal, fizioterapie și proceduri din cele mai diverse și neplacute.

Din cauza situației precare a acestui segment medical în România – recuperarea pentru persoanele cu arsuri grave – nu beneficiem mereu de cel mai bun tratament și este nevoie să plecăm în străinătate, unde există clinici specializate în acest domeniu. Costurile acestor plecări sunt enorme și, de cele mai multe ori, nu ni le putem permite și atunci avem nevoie de ajutor.

In plus, deși toți am suferit numeroase intervenții chirurgicale, încă ne mai așteaptă cel puțin tot atât de multe ca pana acum. Mâinile noastre încă nu ne pot ajuta să facem lucrurile pe care, “înainte”, le realizam fără ca măcar să ne gândim la ele. Chipurile noastre au rămas marcate de foc și pe ele se citește prea multa durere – cicatrici adânci brăzdează obrajii care, cândva râdeau nestingheriți, bucurându-se de o tinerețe fără poveri. Avem nevoie de intervenții multiple pentru ca, data viitoare când ne uitam in oglinda, să ne recunoaștem. Mulți, prea mulți, au rămas fără degete. Au nevoie de proteze costisitoare, care se le redea măcar o parte din abilitățile esențiale pierdute.

The post Căutându-mă, mă pierd … appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.

Introducere

Ma numesc Cristian Matei, prietenii imi spun „Mumu” si scriu aceste randuri in speranta ca experienta traita din cauza tragediei din Colectiv (si pe care inca o traiesc din punct de vedere medical) ar putea ajuta pe cineva.

Precizez de la inceput ca incerc sa ofer informatii cat mai exacte, cu nume si/sau link-uri, pentru cei interesati de astfel de situatii.
In noaptea de 30 octombrie spre 31 octombrie 2015 am fost internat 5 zile intr-un spital din Bucuresti, iar apoi am fost transferat in centrul medical Tel Hashomer (Sheba) din Tel Aviv, Israel, in stare grava, cu aproximativ 50 % sanse de supravietuire (un risc asumat de familia mea, inainte de a fi dus cu o ambulanta aeriana, dupa ce o echipa de medici israelieni mi-a facut evaluarea la Bucuresti).
Diagnosticul pe care mi l-au pus medicii la internarea in Sheba Hospital, conform raportului medical, a fost urmatorul:

• Arsuri de gradele 2 si 3 pe mai mult de 25 % din suprafata totala a corpului
• Leziuni interne provocate de inhalarea de fum
• Doua bacterii in organism, luate din spitalul din Romania: Acinetobacter si CRE

De asemenea, vreau sa precizez ca – din ceea ce am observat pana acum pe propria piele – nu exista un tratament standard pentru ranile provocate de arsuri si ca toate variantele difera in functie de mai multi parametri, cum ar fi:

• Gravitatea arsurii (gradul)
• Varsta pacientului
• Tipul de piele al victimei
• Locul in care s-au produs arsurile

Din acest motiv, ceea ce voi povesti mai jos nu trebuie interpretat ca un model de tratament recomandat, ci doar posibile variante.

O noua viata, fara o bucata de memorie

Timp de aproximativ 3 luni am fost un fel de leguma umana. Nu am mancat singur, nu am baut singur, nu am putut sa merg pe picioarele mele singur si nu am putut sa ma duc la toaleta singur … (noroc cu Oana, sotia mea, care a fost permanent cu mine).
Ca sa poata controla refacerea ranilor mele, dar si din cauza gravitatii starii mele generale, medicii m-au pus in coma indusa 3 saptamani – timp in care nu am stiut absolut nimic de mine.
Apoi, dupa ce m-am trezit din aceasta inconstienta, din cauza calmantelor foarte puternice care incercau sa diminueze la maxim durerile, am fost foarte confuz. Ca sa va faceti o idee despre ranile suferite de mine in Colectiv va spun ca am avut ambele maini arse (de la cot in jos), iar mana dreapta a fost cel mai rau (palma si toate degetele), medicii dorind la un moment dat sa taie din varfurile unor degete, din cauza gravitatii si infectarii ranilor.
De asemenea, am avut arsuri la nivelul crestetului capului – zona care a fost afectata de foc pana la os (insa fara fractura sau alte afectiuni de acest gen) – precum si la ambii umeri, dar putin in jos spre coate.
Din acea perioada „de dupa” coma, care a insemnat multe zile la rand, nu imi aduc aminte multe detalii, ci doar fragmente de discutii, iar pe unii dintre medicii si asistentii medicali care au avut grija de mine nu ii mai recunosc, desi am stat de vorba cu ei si le-am povestit tot felul de lucruri.
Calmantul folosit se numeste Fentanyl. Este un opiod foarte puternic, cu efecte rapide si de scurta durata, care mi-a fost administrat mult timp, chiar si dupa ce am iesit din coma, sub forma de plasturi, in doze a caror concentratie a scazut treptat si controlat.
Precizez ca imi aduc aminte perfect tot ce s-a intamplat in Clubul Colectiv, pana in momentul in care m-am urcat intr-o ambulanta si mi s-a administrat un calmant. Cu alte cuvinte, ce vreau sa spun este faptul ca lipsa de memorie intr-o anumita perioada nu este un efect al unor posibile traume psihice.
Oricum, ca sa inlatur definitiv si aceasta varianta, am fost la cateva sedinte cu psihologul si psihoterapeutul Dragoș Geamănă , un profesionist in domeniu , pe care il recomand oricui.
Am avut nevoie de 2 luni si jumatate, dupa accidentul din Colectiv, ca sa pot merge din nou singur, fara carucior, deoarece, din cauza perioadei foarte lungi de imobilitate la pat, corpul se adaptase la aceasta stare si refuza sa mai accepte mersul obisnuit. Pur si simplu aveam dureri mari la picioare, fara sa fi suferit nicio rana.

Respectarea regulilor de igiena

Din cauza celor doua bacterii, am fost plasat intr-o camera izolata a spitalului, iar masurile de securitate medicala au fost extrem de stricte. Subliniez acest lucru din cauza felului in care (nu) sunt respectate regulile elementare de igiena in spitalele din Romania.
De altfel, primul lucru care m-a socat dupa ce m-am trezit din coma a fost curatenia din spitalul israelian. Pur si simplu nu-mi venea sa cred cat de curat poate fi intr-un spital, desi acum imi dau seama ca acest lucru nu reprezinta altceva decat normalitate.
Accesul persoanelor straine in rezerva mea medicala a fost restrictionat timp de aproximativ 2 luni, iar orice persoana care intra la mine – indiferent ca era femeia de serviciu, asistenta medicala, sotia mea sau directorul general al sectiei de chirurgie (care ma vizita periodic) – era obligata sa imbrace un halat special de protectie si sa poarte manusi medicale. De multe ori acest lucru trebuia indeplinit chiar daca persoana intra la mine doar 2 minute, ca sa ma intrebe daca imi este sete si daca vreau apa.
Daca va intrebati cine erau persoanele straine care ar fi putut intra in rezerva mea medicala, ei bine, sa stiti ca au fost foarte multi romani stabiliti in Israel care au venit la mine la spital inca din primele zile si care au ajutat-o extrem de mult pe sotia mea, care nu cunostea limba ebraica, nu cunostea tara, nu cunostea pe nimeni acolo…
De asemenea, la intrarea in camera mea, chiar la usa, se afla un recipient cu o solutie antibacteriana, care era folosita de toti cei care intrau si ieseau de la mine, dupa ce aruncau manusile. Apoi, toate halatele si manusile erau depozitate intr-un cos special, sub forma de sac, care era in camera mea.
Toata lumea a respectat aceste reguli, nimeni nu a incercat sa pacaleasca pe cineva ca si-a dat pe maini cu solutie antibacterii si nimeni nu a incercat sa foloseasca de 2 ori acelasi halat.
Intre timp, dupa ce am citit mai mult pe aceasta tema, am aflat ca ranile provocate de arsuri sunt cele mai expuse la infectarea cu bacterii si ca izolarea bolnavului si respectarea regulilor de igiena sunt lucruri esentiale pentru sanatatea victimei.

Tratarea ranilor de la maini si cap

Asa cum spuneam la inceput, nu exista un tratament standard pentru combaterea efectelor arsurilor. In ciuda experientei pe care medicii israelieni o au in acest domeniu (in conditiile in care ei se confrunta destul de des cu astfel de situatii, din cauza conflictelor armate din tara lor), specialistii din cadrul sectiei de terapie intensiva de la Spitalul Sheba au incercat mai multe variante de tratament cu mine, pana cand au reusit sa obtina rezultate pozitive.
In cazul mainii mele drepte, de exemplu, s-au straduit foarte mult sa rezolve problema inflamarii tesuturilor. Mana era extrem de umflata, fara mobilitate si nu revenea la forma normal, in ciuda eforturilor de orice fel. De multe ori eram sedat pentru ca medicii sa faca exercitii de mobilitate in timp ce eu dormeam, incercand sa forteze mana sa isi revina.
Intr-un final, totul s-a rezolvat printr-o metoda extrem de simpla si usoara. Seful sectiei de terapie intensiva s-a gandit sa imi bandajeze mana intr-un mod special, folosind o anumita presiune pe rani si un anumit tip de fasa, mai exact una elastica. Datorita acestei metode, mana s-a desumflat intr-o singura noapte.
La cap, de asemenea, medicii au incercat mai multe tratamente si mai multe variante de medicamente si substante, pana cand rana a prezentat primele semne de cicatrizare.
Una dintre cremele care a avut efecte foarte bune la nivelul ranilor, aproape incredibile, se numeste DERMACOMBIN. Alaturi de alte medicamente, am folosit-o pentru cicatrizare, pentru inchiderea ranilor, iar unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui tratament a fost schimbarea bandajelor si spalarea ranilor in fiecare zi, in ciuda durerilor groaznice pe care le aveam, pana la lacrimi.
Dupa ce am ajuns inapoi in Romania si am finalizat tratamentele post-operatorii am oferit aceasta crema unui alt ranit din Colectiv, care se tratase in Romania, dar care nu reusea sa inchida o rana. Ulterior am aflat ca a reusit cicatrizarea ranii, datorita acestei creme.

Dureri, mancarimi si insomnii

Dupa ce am fost externat din Israel, adica dupa 3 luni, foarte mult timp am avut insomnii, mancarimi foarte puternice si dureri la nivelul palmelor si spatelui (partea superioara, nivelul umerilor, unde am arsurile).
Daca durerile au disparut dupa aproximativ 6 luni de la producerea incidentului din Colectiv, mancarimi am si in prezent (e adevarat, nu atat de puternice ca la inceput). Nici de aceasta data nu am avut parte de un tratament eficace 100 %, ci doar variante de imbunatatire a starii mele, adica o atenuare a mancarimilor. Aflat in Romania, am testat mai multe medicamente si creme, insa doctorii nu au stiut sa imi dea ceva care sa ma scape definitiv sau macar sa faca suportabile aceste mancarimi.
La un moment dat, unul dintre medicii care m-au consultat mi-a dat o reteta in care inclusese aproximativ 5 feluri de tratamente (medicamente), recomandandu-mi sa le incerc pe fiecare, pana gasesc unul potrivit.
Am testat atat creme speciale, fabricate in laboratoarele nemtesti, britanice sau belgiene, cat si pe cele naturale, romanesti, cu extracte naturale, din plante sau produse apicole, destinate tratarii arsurilor. Nimic nu a fost eficient 100 % sau macar 50 % … ci doar mici efecte, nesemnificative. Este posibil, insa, ca toate aceste creme si medicamente sa isi fi facut efectul nu imediat, ci in timp, dupa cateva luni.
Una dintre cremele la care am vazut un efect vizibil in calmarea mancarimilor a fost ALHYDRAN, imediat dupa aplicare. Din pacate, efectul a disparut dupa aproximativ 2 luni, insa chiar si asa am fost foarte multumit, pentru ca puteam sa ma odihnesc.
Si pentru ca am adus vorba de odihna, o alta experienta neplacuta cu care m-am confruntat dupa externarea din spitalul israelian a fost .. insomnia. Nu am putut sa dorm multe saptamani, insa nu din cauza traumelor psihice, asa cum poate ar banui cineva (si pe buna dreptate), ci pur si simplu … nu imi era somn. Nu am avut cosmaruri si nu am visat nimic legat de foc sau ceva legat de tragedia din Colectiv, niciodata pana acum.
E adevarat, au fost cateva reactii neplacute legate de aceasta tragedie, in spitalul din Israel, cand, aflat sub influenta calmantelor (opioide) si a medicamentelor am avut halucinatii legate de flacari, care pareau sa curga din tavan. Tot in acea perioada am fost ajutat de un psiholog de origine romana, care era voluntar in acel spital din Israel, si care m-a vizitat de multe ori, a stat de vorba cu mine si a incercat sa ma ajute psihic. Insa nu imi aduc aminte foarte multe lucruri legate de acea perioada Toate aceste detalii le stiu de la sotia mea.

Cicatricile keloide

In cele 3 luni in care am stat in spitalul din Israel, zonele de sub urechi sau pe obraji au aratat aproape normal. Ce vreau sa spun este ca nu am avut arsuri acolo, iar pielea era intreaga, chiar daca era rosiatica la suprafata, pentru ca nu fusese atinsa de foc, ci doar de caldura incendiului.
Cu toate acestea, dupa ce am fost externat si am ajuns in Bucuresti, cu alte cuvinte dupa aproximativ 3 luni de la incendiul din Colectiv, mi-au aparut cicatrici keloide (sau cheloide) sub ambele urechi, pe obraji. Acest tip de cicatrice este, de asemenea, foarte greu de tratat – cel putin la noi, in Romania.
Dupa ce m-am consultat cu mai multi medici dermatologi romani si am citit diferite articole am aflat ca (la noi) nu exista un tratament eficace in totalitate. De fapt, nu numai in Romania nu exista un astfel de tratament, ci si in alte tari. Cine apeleaza la metoda clasica, adica indepartarea cicatricilor prin interventie chirurgicala, risca sa se trezeasca din nou cu ele, deoarece acestea pot aparea din nou – fiind o reactie a organismului.
In cazul meu, pana in momentul editarii acestui articol, metoda care a avut un efect vizibil asupra cicatricilor este un tratament experimental cu laser, pe care il urmez (tot) in spitalul Sheba (Tel Hashomer) din Tel Aviv, sub indrumarea profesorului doctor Josef Haik – cel care conduce sectia de chirurgie a spitalului Tel Hashomer din Tel Aviv. Este acelasi medic care s-a ocupat si de coordonarea medicilor care mi-au vindecat ranile de la cap si de la maini, de care am povestit mai sus.
Imediat dupa prima sedinta cu laser, la cateva zile distanta, cele 2 cicatrici s-au diminuat vizibil. Insa este nevoie de mai multe sedinte, care se fac la un interval de 2 luni, sub anestezie generala.
Alte victime ale tragediei din Colectiv au ales sa faca tratamente ale cicatricilor keloide in Germania, prin metoda denumita in limba engleza „needling”, care are de asemenea efecte pozitive, insa dupa mai multe sedinte.
De asemenea, cunosc un ranit care si-a eliminat chirurgical o cicatrice si care acum este bine, fara alte efecte negative. Prin urmare, nimic nu este standard, totul depinde de mai multi factori.

Kinetoterapia si manusile compresive

Dupa ce am fost externat, la un interval de aproximativ de o luna, am inceput sedintele de kinetoterapie. In Israel, aceste exercitii se numesc terapie ocupationala, iar medicii de acolo urmeaza cursurile unor facultati de profil, specializandu-se in acest domeniu dupa mai multi ani de studiu.
Consider ca aceasta ocupatie este esentiala in vindecarea mainilor afectate de arsuri, iar, in opinia mea, orice victima ar trebui sa faca astfel de exercitii atat in cabinetele specializate, cat si acasa. Eu fac si acum astfel de exercitii, dupa aproape 2 ani, cu ajutorul a 2 kinetoterapeuti foarte buni, Razvan David si Narcisa Rosca, de la Centrul Medical Brotac din Bucuresti.
De asemenea, un alt element foarte important este purtarea manusilor compresive. Rolul lor este sa tina o presiune constanta pe ranile provocate de arsuri, ca sa nu apara cicatricile keloide, adica inflamarea zonelor afectate.
Prima impresie pe care am avut-o dupa ce am imbracat pentru prima data o astfel de manusa a fost ca am, din nou, o mana functionala. Daca pana atunci nu puteam sa fac aproape nimic cu degetele, iar ambele maini erau inutile, dupa ce am pus pentru prima data o manusa compresiva am putut sa le folosesc din nou in tot felul de activitati.
Medicii din Israel recomanda purtarea acestor manusi compresive 23 de ore din 24, cu o pauza scurta doar pentru spalarea zonelor afectate, dar si a manusilor. De asemenea, in afara de utilizarea acestor manusi, medicii recomanda hidratarea pielii arse cu creme speciale, zilnic, si efectuarea unor masaje pentru eliminarea acelor portiuni de piele inflamate.
Inca o data vreau sa subliniez faptul ca orice tratament in cazul unei arsuri trebuie urmat doar la indicatia unui medic specialist, care stabileste totul in functie de caracteristicile fiecarui caz.

The post 1 an jumătate după Colectiv appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.

Nu este în firea noastră de români să vorbim despre lucruri de genul acesta. Am fost învățați să ținem în noi și să le înăbușim odată cu trecerea timpului. M-am surprins când am văzut cât de multe întamplări marcante am ascuns, cu care trăiam în fiecare zi, crezând că totul este așa cum ar trebui să fie. Acum când totul iese la iveală, când frica îmi scapă de sub control, iar mintea nu mai este un loc propice pentru mine, aștept neliniștit fiecare zi de mâine. Depresia, anxietatea, PTSD-ul (posttraumatic stress disorder), toate sunt niște lupte mai mari decât noi. Mă lupt cu mine în fiecare zi. Știu că nu sunt singurul care trece prin asta și vreau să mulțumesc celor care sunt alături de noi.

Poezia „Adorm singur” am scris-o în încercarea de a-mi pune pe hârtie ce se află în spatele anxietății mele legate de moarte. Insomnia și atacurile de panică mă țin deseori treaz și nu pot decât să mă gândesc la tot ce a fost și ce va fi. Încerc să îmi găsesc un scop în viață în ciuda tuturor celor întâmplate. Încerc să îmi găsesc locul în societate. Încerc să îmi găsesc acel ceva care ne face pe toți să ne ridicăm din pat dimineața. În fiecare zi încerc. Îmi pare rău că nu găsesc înțelegere în oameni. Îmi pare rău că oamenii privesc și judecă fără să cunoască. Îmi pare rău că trebuie să mă port cu rănile la vedere printre voi. Îmi pare rău că vă aduc aminte. Nu îi doresc nimănui să simtă ce am simțit eu sau ceilalți care au fost acolo. Nu îi doresc nimănui să piardă, nici pe sine, nici pe ceilalți. Nu doresc nimănui să trăiască cu frică în suflet. Nu doresc nimănui să închidă ochii crezând că e sfârșitul.

Adorm singur

Autor: Silviu Ciocanelli

The post Adorm singur appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.

Întâlnire importantă la sediul Primăriei Municipiului București (PMB) privind construcția unei unități spitalicești.

„Consilieri personali ai primarului general Gabriela Firea, alături de specialişti din Primăria Municipiului Bucureşti, au avut astăzi, 25 ianuarie, la sediul Municipalităţii, o întâlnire cu preşedintele Asociaţiei Colectiv GTG 3010, Eugen Iancu, şi alţi membri ai asociaţiei, pentru a pune bazele unui protocol de colaborare în vederea construirii unei maternităţi”, se arată într-un comunicat al PMB.

„Primarul General, Gabriela Firea, le-a transmis membrilor Asociaţiei Colectiv că le va oferi tot sprijinul şi, întrucât este necesară aprobarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, va supune spre acest protocol spre aprobarea Consilierilor Generali în şedinţă din luna februarie”, se mai arată în comunicat.

Sursa

The post Anunț de ultimă oră al Primăriei Capitalei. Acord cu Asociația Colectiv pentru construirea unei maternități appeared first on Asociatia Colectiv GTG 3010.